Educaţia prin patrimoniu nu este nicidecum ceva nou. Până la un timp, acest tip de temelie sufletească se realiza în familie, în comunitate, în vremuri în care comunităţile îşi cunoşteau şi îşi preţuiau valorile, era o transmitere vie şi firească, dincolo de orice scenariu educativ. Însuşi cuvântul patrimoniu conţine în etimologia sa ideea de moştenire. Din păcate, acest tip de perpetuare naturală se găseşte din ce în ce mai rar la noi.
În România s-a făcut şi se mai face educaţie prin patrimoniu, acolo unde cei care se îngrijesc de instruirea copiilor au conştiinţa valorilor reale. Când eşti însufleţit de frumuseţea şi bogăţia patrimoniului, dorinţa de a insufla această pasiune copiilor este irezistibilă. În demersul de faţă, nu suntem pe poziţia olarului care crede că a descoperit roata. Totuşi, cei care practică astăzi în România educaţia prin patrimoniu sunt prea puţini, iar contextul social prea defavorabil conservării şi promovării bogăţiilor noastre spirituale. Presiunea unor activităţi facile şi lipsite de valoare este foarte mare iar timpul alocat în general copiilor în familie, prea scurt. Prea puţine dintre muzeele şi monumentele noastre au îndrumători specializaţi şi programe dedicate copiilor. Prea puţine şcoli desfăşoară astfel de acţiuni. În comunităţile rurale, unde patrimoniul imaterial se perpetua firesc, generaţiile tinere nu mai dau atenţie obiceiurilor vechi, îndreptându-se tot mai mult către modele străine de identitatea lor, către urbanul anonim.
Învăţământul românesc se află, de ani buni, într-un anevoios proces de reconfigurare, modernizare, aducere la standarde europene. În ţările Europei Occidentale, lucrul cu copiii în zona patrimoniului este demult un fapt comun. Acolo muzeele şi monumentele sunt adesea pline de copii. Se va ajunge probabil şi în România la o astfel de viziune în viitor. Totuşi timpul ne este potrivnic şi fiecare copil câştigat pentru patrimoniu este important. Atunci când îndrumătorii au un discurs şi propuneri de activităţi adecvate, copiii răspund cu entuziasm. Îşi doresc astfel de momente fără să înţeleagă prea bine de ce. Copiii rezonează în mod natural la frumos. Pur şi simplu le place şi această afecţiune spontană are pentru ei un sens profund. Este fundamentul aprecierii şi ataşamentului matur, capabil să ducă mai departe valorile locale.
Dorim să popularizăm cât mai mult idea de educație prin patrimoniu și avem ca țintă principală introducerea lui, ca materie de studiu, în programele școlare. Doar punând patrimoniul în inimile copiilor îi putem prelungi existența. Pentru a supraviețui patrimoniul are nevoie de dragoste!
Vă semnalez şi apariţia unui manual întreg pentru copii despre patrimoniul judeţului Ilfov, pe care îl puteţi descărca de pe acelaşi site, rubrica Manual patrimoniu cultural.
N.
